Social-media

Doctorul Diaconu se retrage din viața publică și rămâne doar la pacienți

Reputatul medic psihiatru Gabriel Diaconu care de-a lungul timpului a constituit pentru unii jurnaliști un punct de reper în neantul necunoașterii a hotărât să nu mai apară public. Doctorul Diaconu scârbit de impostură,incultură, șarlatanism, jigodism și căruța cu proști din ce în ce mai neîncăpătoare, pune punct părerilor publice de specialitate recunoscând că a fost învins.

Postarea integrala: Am sa fac un anunt important. As vrea sa fie scurt. Probabil va fi lung. Am hotarat, pentru o perioada nedeterminata, sa renunt la orice aparitie in presa, indiferent de subiect ori de relevanta, vezi competenta, mea pe acel subiect. Includ aici aparitiile TV, radio, emisiuni online sau orice alta forma de material video.

Mai mult, am hotarat, pentru o perioada ne-determinata, sa nu mai scriu, indiferent de tema, continut, si independent de relevanta ori competenta mea personala ori profesionala.

Drept urmare, cu multumiri tuturor oamenilor care mi-au facut onoarea de-a lungul anilor sa ma invite, ori sa ma intervieveze, ori sa ma citeze, v-as ruga ca de acum inainte sa va limitati la relatia noastra interpersonala, daca e sa fie.

Aceasta este, deci, iesirea mea rece, nici prima, pot doar sa sper ca nici ultima, din viata publica. E o forma de protest.

De aici incepe varianta lunga…

Intr-o conversatie recenta cu o persoana foarte draga mie mi-a fost reamintit ca eu nu ”fac” presa, ci ”apar” in presa. Presa o fac jurnalistii. Oamenii ca mine exista, mediatic, pentru ca sunt interesanti, relevanti ori cautati in ce priveste realizarea unei stiri. Sau emisiuni. Sau talkshows.
Fiecare cuvant e important. Interesanti. Relevanti. Ori cautati.

Mi-am dat seama de cateva lucruri deindata ce am lasat ofensa la o parte. Spun ”ofensa” pentru ca se implinesc, anul acesta, 25 de ani de la prima mea ”aparitie” in presa scrisa. Si 20 de ani de la momentul cand, inainte de-a fi doctor, m-am angajat ca redactor la o televiziune. Sunt niste cifre rotunde. Sunt niste evenimente care mi-au marcat viata si cariera.

Mai in gluma mai in serios am replicat, la momentul acelei discutii, ca eu nu am ”aparitii” cat ”disparitii” in mass-media.

Nu este, pana la urma, treaba mea ca doctor sa ocup ecranul, timpanul sau gandirea nimanui. Treaba mea ca doctor e sa imi vad de munca mea si de pacientii mei. Nu este, pana la urma, treaba mea ca doctor sa fac nici educatie publica, nici sa aduc lamuriri pe vreo retea sociala. Cel mult acelor oameni cu care intru, profesional, intr-o relatie cu granitele ei cunoscute.

Nu cred, nu vad, nu sunt de parere ca ce-am facut cu intreruperi vreme de peste 20 de ani e-o forma de sminteala. Pe de alta parte, daca e sa ma uit in oglinda, nici mare lucru n-am avut de castigat de pe urma evenimentelor in care m-am implicat.

A fost o vreme cand era placut. Dupa care nu a mai fost.

Pesemne ca presa s-a schimbat. Pesemne, iarasi, ca si eu.

Am avut onoarea si oroarea, in acesti ani, sa devin parte a unor evenimente cu anumita anvergura.

Am invatat din fiecare ca, atata vreme cat bati palma cu media, destinul tau va fi, cel mult, sa fii uitat, deindata ce stirea dispare odata cu tine. Popularitate, notorietate, vizibilitate si o bruma de faima sunt de fapt nimic.

Singurul cu adevarat celebru, in lumea noastra in care am ajuns sa traim, e publicul. Respectiv audienta.

Eu nu sunt aici pentru distractia voastra.

Pe cat de multe momente frumoase am avut, si as fi ipocrit sa spun ca n-au fost, pe atat de multe au fost absolut sinistre. Un fost amic de-al meu, si spun ”fost” pentru ca s-a prapadit prematur, imi spunea ca nu misti nimic in presa daca nu superi pe cineva. Deci daca superi inseamna ca esti relevant si poate c-ai facut o diferenta.

 
 

Astazi amicul meu e la trei metri sub pamant. Si, realist vorbind, nu mai e nici relevant, si nici vreo diferenta n-a facut.

Piata publica n-a fost niciodata menita sa fie frumoasa, aratoasa, sa aiba vreo estetica. Dar nici nu cred c-a meritat s-ajunga troaca de nebuni care a ajuns.

Ultimul an m-a invatat multe. Si e foarte posibil ca explica decizia luata astazi.

Eu…am gresit.

Am gresit crezand ca presa mai poate face educatie. Am gresit crezand ca presa mai poate aduce informatie. Nu se intampla doar in Romania, cat peste tot. Ca si acolo, si aici presa face o afacere, o negustorie cu senzatiile publicului. Care trebuie sa fie cat mai tari, fie ele uneori in dauna adevarului, ori bunului simt.

Am pierdut lupta cu dezinformarea. Si n-am pierdut-o pentru ca platforme precum facebook, twitter, instagram, tik-tok sunt, si au ajuns, adevarate haznale unde toti viermii ajung sa colcaie, cat pentru ca insasi presa si-a insusit moravuri, si naravuri, inadmisibile si reprobabile. In care eu nu ma mai regasesc.

Am vazut oameni cum se transforma in caricaturi monstruoase ale propriei persoane publice. Si, uneori, am devenit – simtind in timp real ce mi se intampla – o quasi caricatura a ceea ce sunt, ce gandesc, ceea ce ma defineste.

Mi se pare inadmisibil, si in flagranta contradictie cu cele mai adanci credinte ale mele, ca oamenii sa creada, sau sa se increada, in ceva spus de mine pentru ca ”doctorul Diaconu spune” sau ”doctorul Diaconu scrie”. E o pervertire a numelui meu, a reputatiei mele, sau a meseriei mele. Iar eu am lasat asta sa se intample.

Adevarul nu e pentru ca doctorul Diaconu il spune, sau il scrie. La fel cum adevarul nu e pentru ca o voce publica il afirma cu autoritate oarecare. Adevarul este pentru ca oamenii cauta adevarul si, printr-un proces mai mult sau mai putin laborios, il vor descoperi.

Adevarul nu mai exista.

Vor spune poate unii ca e o forma de lasitate din partea mea. Altii vor spune, poate, ca odata cu astfel de privilegii castigate vine si o simetrica responsabilitate.

Eu nu sunt responsabil pentru voi. In fapt, tot ce-am facut, tot ce am incercat, si in fiecare din ”aparitiile” mele in presa, a fost sa dau lumii de gandit. Mi-am spus, multi ani la rand, ca daca e macar unul, e destul pentru mine. E o convingere care pentru o perioada mi-a fost suficienta.

Constat ca nu mai e.

Am vazut oameni de nimic cum se cocoata pe tragedia publica. Si am vazut noi forme de cinism, de silnicie, cum se manifesta in lumea asta si in vremurile acestea pe care le traim.

Acele forme de cinism, de silnicie, vor aduce mai multa audienta majoritatii zdrobitoare a presei romanesti decat ar putea-o vreodata face un moderat.

Nu mai e loc de oameni ca mine. Decat acolo unde, sau mai bine zis de unde, nu ma poate da nimeni afara, anume din cabinetul meu.

Nu ma intorc de unde am plecat. Ci ma duc intr-un nou necunoscut.

Nu stiu cum am sa pot trai cu mine stiind ca, de aceasta data, am sa tac. In fapt si de drept de nenumarate ori mi-a fost atat de teama in ce priveste consecintele tacerii. Cat de ironic imi pare acum, cand ascult si citesc atatia oameni vorbind, perorand, injurand fara stire. Daca lor le pot spune, in gand, mai bine taceai, nu le pot totusi spune fara sa fac eu asta dintai.

Realitatea este, la inceput de 2021, ca Romania si-o cauta. Si si-o va gasi. E un proces de neoprit.

Caruta cu prosti se va rasturna undeva, candva. Nu exista glorie sa tot incerci s-o dregi. La fel cum nu e vreo rusine sa preferi mersul pe jos.

Astfel ca imi iau ramas bun. Iar voua, tuturor, va spun la revedere.



Vizualizări: 196

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Social-media:

Citește și: