Mă văd silit să fac câteva precizări în legătură cu ”neprimirea mea în Academia română”, deși nu aș fi vrut să mai adaug ceva unei chestiuni deja inflamate artificial și fără sens. Nu a fost vreodată visul meu să devin academician. Nu mă simt nici la vârsta adecvată, nici la nivelul valoric pe care o academie națională îl presupune. Nu am nici un fel de sentimente negative pentru Academie pentru că nu m-ar fi acceptat. Am primit inițial începerea demersurilor respective doar pentru că am fost propus de trei oameni pentru care am un mare respect și cărora nu am avut curajul să le spun nu: Ion Pop, Ana Blandiana și Mircea Martin. Le sunt recunoscător pentru gestul lor. Dar când am aflat din presă că la o votare inițială din cadrul secției filologice nu am întrunit suficiente adeziuni, m-am simțit foarte ușurat și am înțeles că așa trebuia să fie. A nu fi academician (sau orice altceva în afară de ceea ce sunt cu adevărat: un om care scrie) mi se pare un strop de libertate în plus, pe care știu să îl prețuiesc.