Miezul creștinismului e libertatea. Opusul înrobirii, împătimirii, idolatriei. În libertate sunt înrădăcinate binele și răul, credința, căderea, căința, ridicarea, suferința și mântuirea din ea.

În jurul ei gravitează strâns atenția spirituală (trezvia), pasiunea pentru Adevăr, fidelitatea față de El până la martiriu (devenind martorii Lui), compasiunea (împreună pătimirea pe malul acelorași lacrimi), mila manifestă în act, încrederea în puterea și ocrotirea Brațelor răstignite, urmată de plonjarea în abisul credinței, al creditării Celui care pare absent.
Toate, ca roade inestimabile ale creșterii în posibila iubire care se înfiripă chiar din propriile înfrângeri (ale sinelui) în relația cu ceilalți. Acea iubire agapică trăită și descrisă de Sfântul Pavel.

Suferința celorlalți și a propriei răstigniri lăuntrice e prea mare ca să mai lase loc duplicității, trivialității și vulgarității. Permeabilizarea la ea ne deschide ochii până la a vedea aievea în mâna tremurândă care se întinde spre noi sau în chipul vulnerabil, de aceea venerabil, care ne privește sperând, mâna lui Hristos și chipul Lui. În fața oricui, El ne reprezintă pe fiecare.
Inclusiv din aceste motive, creștinismul autentic (trăit) nu e niciodată triumfalist, formalist, zgomotos și populist. El nu e suprafața, ci adâncul.

E doar lumină lină, putere a fragilității, mângâiere, surâs. Discernământ.
Nu hohot, nu tropot.
Nu mândrie, nu viclenie.
Bucurie.